Ask

Era una din zilele calde a verii. Curind micuţa lor trebuia să facă un anişor. El ieşi la o plimbare, probabil avea nevoie de un pic de singurătate şi fără să vrea paşii îl aduse la locul primului lor sărut. Ceva nostalgic îi aburea priviriea. Dupa cîteva minute zîmbi şi şi în gînd: ,,dă-lă naibii" Cînd să plece o voce de clopoţel îi tulbură liniştea
-Dacă nu o să fii cuminte te hrănesc cu pomuşoare.
În jur erau o mulţime de tufişuri pe ramurile cărora erau pictate nenumărate punctisoare roşii. Pomusoare necunoscute de care mereu îi era frică. Alături undeva, chipul ei, la fel de tînăr, zvelt, cu privirea un pic obosită şi părul zburlit de vînt.
-Îţi e dor?
-Bună şi ţie, dor? De? De sîcîiala ta? De certurile? De tonele de machiaj? De infinitele scene de gelozie?
Sorry, dar nu.
-De mine, de noi prostutule.
-Îmi era dor nenumerate zile şi nopţi, dar a trecut. Poate mi-ar fi dor să ne mai impacam o dată, ca în vremurile vechi. Nimic mai mult.
Obrajii ei se umplu de roşeala trandafirilor. Închise ochii mari, din care o lacrima fierbinte încerca să zgîrie obrazul. El între timp pleca,ca ea nici nu observase. Îşi aminti de ultima împăcare. Îşi aminti cum braţele lui puternice îi strîngeau la piept corpul gol. Gîtul ud de saliva sarutarilor făceau inima să se zbată mai tare şi mai tare ca o nebună.  La fiecare atingere a degetelor lui pielea ei catifelată se făcea zgrumţuroasa, şi gemete de scurtă durata luminau camera. Sînii fragezi ca mugurii gata să se desfacă de primăvară,la fiecare sărut emanau un miros de dulce, de tînăr, de fin. Fiecare intrare în corpul eu o lăsa fără puteri. Şi vroia acele clipe să fie veşnice. Cînd era cu faţa în pernă şi avea parte de micile orgasme, saliva ei dulce se îmbiba în pernă împreună cu propriul ei miros de care el încă mult timp nu mai putu scăpa. Desele îi tremurau iar corpul se acoperea cu mici picături de transpiraţie  aşa cum frunzele de iarbă se acopereau cu rouă dimineaţa. Fiecare atingere a locurilor ei intime o făcea să se ghemuie ca un motanaş. Şi dupa devenea atît de moale şi pe de-a binelea ca o lamîe stoarsa. Mereu iubea să pipăie pielea ei dupa clipele de amor. Era deosebită. Şi iar începea cearta cine aduce şerveţele de pe masă pentru a trege pliculetele embrionare pe pe corpurile lor.
  Ea zîmbi, deschise ochii dar el nu mai era alături... Acum deja era alta care era smotocita, iubită şi salivata în locul ei.

Tu eşti ea

Iubesc să văd cum ploaia cade.
Şi se zdrobeşte pe asfalt.
Iubesc a tale buze calde.
A căror gust nu l-am uitat.
Iubesc apusul, lung şi care.
Ca un cărbune se topeşte.
Iubesc privirea ce-ţi tresare.
Cînd cu nesaţ mă urmăreşte.
Iubesc amurgul întunecat.
Cu mii de stele ce-i proptit.
Iubesc al tău, suflet curat.
Mi-e dor de ceea ce-am iubit.
Iubesc cum fulgii cad tăcuţi.
Ca un covor pe acest pămînt.
Iubesc cînd tu iubeşti s-asculţi.
Cum eu rostesc orice cuvînt.
Iubesc cum frunza se desprinde,
De pomul ei ce l-a creat.
Iubesc cum corpul tău se întinde,
Tiptil, tiptil, şi gol în pat.
Iubesc cum marea se zburleşte,
Şi spume pe al ei mal aruncă.
Iubesc cum mîna ta fereşte.
Din faţă părul ce te încurcă.
Iubesc mirosul verii lungi.
Şi flori mărunte de cîmpie
Iubesc să-ţi sărut sînii dulci,
Ce tot miros a vanilie.
Iubesc să văd cum toamna vine
Plete de ploaie lungi cînd port.
Iubesc să te iubesc pe tine.
Iubesc prea mult, şi asta-i tot.

Dialog

-Bună
-Bună.
-Ce mai faci?
-Bine, tu?
-Dar în suflet?
-Învăţ să trăiesc fară tine.
-Iartă-mă, am fost o egoistă.
           De ce taci?
           Hey, spune ceva
-Păi ce pot spune?
-Spune orice, cînd am plecat ai spus că pot apela la tine oricînd simt nevoia de a vorbi cu cineva.
-Cum e cu el?
-Schimbăm tema.
-De ce acum îmi scrii, după atîta timp, de ce nu ai scris cînd am avut nevoie de tine.
-Iartă-mă.
-Pentru?
-Pentru tot. Iartă-mă pentru că mă urasti, pentru că am existat în viaţa ta, pentru că am făcut parte din tine, pentru că m-ai iubit, pentru că nu te-am meritat.
-Ştii, sunt doar cuvinte. Num am putut să urască ceea ce am iubit. Nu am putut să urăsc că ai existat, ai fost cea mai prumoasă amintire. Iubirea fu sinceră, cum să o urăsc? Şi nu poate merge vorba de meritat, eu nu te-am meritat, pentru că an vrut să îţi schimb felul de a gîndi şi a fi, am vrut să te învăţ ce e bine, si ce e rău, am vrut să fiu parte din tine, iar tu din mine.
-Iartă-mă.
-Pentru?
-Ai spus că dacă ne vom despărţi si vom avea fiecare a sa familie, vom fi amanţi, ne vom petrece împreună cît timp vom putea.
-Am spus.
-Hai să ne vedem.
-Sorry.
-Spune-mi că încă mă iubeşti.
-Sorry.
-Ai promis.
-Ai plecat.
-Sunt la tine în curte.
-Nu mai locuiesc de mult acolo.
-Am nevoie de tine.
-Sorry, chiar nu pot, acum am o fetiţă, mă joc cu ea cît mamy e la bucătărie, şi deja viaţa mea se roteşte în jurul lor, nu al tău.
-O fetiţă? Atît de repede?
-Au trecut 5ani.
-Cum e ea?
-Aşa cum mi-ai promis că va fi KIM.
-Iartă-mă. Abia acum am realizat ce am pierdut, ce am primit si ce am oferit. Hai să începem totul de la început.
-Sorry.
-Te rog.
-Sorry.
-Nu mă lăsa aşa.
-Sorry.
-Hai măcar să fim prieteni.
(Ultimul mesaj aşa şi nu a mai fost descifrat. Degetele roşii de sîngele lipicios strîngeau celularul în palme. Corpul fără suflare era acum zdrobit de asfaltul abia încălzit de raze răsăritului la poalele vechii clădiri cu inscripţia NAŢIONAL. Iar  nustiu de unde, pe recele granit al cavoului ei, la fiecare două zile zăcea cîte un proaspăt trandafir alb.)

Scrieri

Nu am scris de mult timp. Aş spune că nu am scris ceva frumos de prea mult timp. La drept vorbind am uitat cum e să înşiri rînduri lungi pe hîrtie. Acum scriu aceste rînduri şi nu am nici cea mai vagă idee care vă fi continuarea, sau ce va ieşi la un bun sfîrşit din această scriere. Dar în fine. La drept vorbind scriu cînd nu am cu cine vorbi despre ceva anume. Acel ceva e EA. Îmi e dor şi o urăsc în acelaşi timp. De parcă în lăuntrul meu se luptă două fiare sălbatice. A trecut foarte mult timp din clipa cînd pentru ultima dată i-am văzut chipul. Şi de atunci multe s-au schimbat. Dacă ne-am vedea acum nici nu pot să îmi imaginez dacă am avea despre ce vorbi. Multe s-au schimbat în gîndirea mea şi am realizat ceva esenţial. Am realizat cît idiotism încape în propriul meu cuget. Am realizat că nu merită nici un cuvînt, nici o promisiune, nici măcar o simplă amintire. Am avut o relaţie plină de minciuni, din care şi acum adevărul iese la suprafaţă. Rău îmi pare că mereu am ascultat fiecare minciună, şi chiar de ştiam adevărul, mă lăsăm credul. Îmi amintesc ultima EI promisiune, şi la drept vorbind îmi e silă de cuvintele, gîndurile şi ideile. Am ştiut că aşa va fi, dar am încercat să-i mai dau o şansă, aşa cum adesea o făceam. Sunt cu zîmbetul pe buze pentru că îmi place răzbunarea. Îmi place cînd cineva suferă, si dacă acum EA e bine, e pentru că trăieşte cu iluzia minciunii. A găsit braţe mai calde, buze mai dulci, dar rostul? Dulceaţa gurii ei încă nu se imbibase pe deplin în pielea uscată a buzelor mele, iar saliva din timpul somnului încă nu reuşi să se usuce de pe pernă mea cînd visa la iubiri veşnice în braţele străine. Avusem posibilitatea de curind să călătoresc un pic prin capitala noastră minunată cu o foarte bună prin capitala noastră şi împrejurimile acesteia. Care a fost uimirea mea cin acele braţe, care EA le considera mai calde imbratisau o domniţă. Iar buzele care EA credea că sunt mai dulci îi sărutau guriţa acelei bombonele. De atunci traiesc altfel. Îi cunosc naivitatea şi ştiu cît de sensibilă e la chestii de genul. Poate nu e bine că mă bucur pentru că ceea ce a fost cîndva o părticică din mine va suferi. Dar cuvîntul cher e ,,a fost" iar eu nu mai trăiesc cu trecutul de foarte mult timp. Uneori mi-ar face plăcere să primesc un apel, sau un simplu sms ,,bună, ce faci?" să mă bucur alături de ea pentru micile ei realizări, iar în clipa cînd va afla cine intradevar a fost o simplă rezervă, să îi zîmbesc, să îi amintesc de paşii grei care i-am făcut cîndva şi să îi arăt calea pe care EA s-o urmeze ca durerea să fie perpetuă.

Chisinau

Bună dragii mei. Cum o mai duceţi? Eu la fel bine. În dimineaţa zilei de astăzi după ce am finisat orele de muncă am servit cîte o cafea cu un prieten. Mai vorbisem de una, de alta şi cînd colo, aşa o propunere: ,,să mergem în sectorul Buiucani al Capitalei" Ei bine, am spus una, alta, nustiu ce, dar pînă la urmă ,,să mergem". Călătoria mea iar fusese cu troleibuzul, simulatorul iadului. La drept vorbind nu prea ador transportul public, de aia mă strădui cît mai puţin să merg prin oraş. Am descoperit astăzi Capitala în adevăratele veşminte. La drept vorbind avem o Capitală destul de frumoasă. Peste tot un verde copleşitor de frunze plapinde nu demult smulse din proprii muguri lucru pe care nici pe departe nu-l pot compara cu capitala altor 2 ţărişoare învecinate vizitate nu de mult. Atîtea vitrine în care răsăritul îşi frînge razele de un roşu al sîngelui. Domnite atît de drăguţe şi uşor îmbrăcate, cu privire rece ascunsă după lentilele ochelarilor de soare, căror după ce le faci observaţie că îmi murdari pantoful în îmbulzeala troleibuzului ridică privirea spre ochii mei obosiţi de o noapte la serviciu, părul ciufulit si faţa murdară sare în gît: ,,Tudorake, ce cauţi aici, nici nu te-am observat, Nica, uite Tudor" şi sincer să fiu am avut parte practic de una si aceiaşi primire de trei ori în unul si acelaşi troleibuzu astăzi, cu mici diferenţe nesemnificative. Şi cred că cam aici ia loc splendoarea Chisinaului. Restul. E vedeam îmi provoca doar dispreţ. Fiecare panou informativ proptit cu publicitate electorală, iar adesea cîte o boare de vînt adia prin geamurile intredeschise mirosul verii împletit cu cel al deşeurilor menajere. Alături pe un scaun o bătrînică în mîna tremurîndă a cărei o băsmaluţă murdară mereu luneca din palma cînd aceasta încerca să şteargă transpiraţia de pe fruntea incărunţită. Pe un alt scaun o domniţă în rochiţă uşoară de vară cu sînii decenţi, mai mult de jumate goi privirea sclipirea rîndurilor în celular iar tînărul de alături cu privirea de nedesprins de la sînii acesteia inlemnise, încît credeam că e o simplă statuetă, gîndurile mele fiind motivate de lipsa mişcării acestuia. Priveam cu ochii larg deschişi monotonia din jurul meu, apoi priveam lumea înconjurătoare prin geam, si tot aşa. La uşa din mijloc bătrînele au creau rînd si au numerotat care iese prima, care. Doua Pe lîngă verdele de nedescris al oraşului Chisinau văzut-am atîtea gropi atît pe trotuar citvsi pe stradă. Pereţii albi a unei clădiri din timpul sovietelor unde cu vopsea neagră era desenată grabnic o inscripţie :,,Moldoveni deci Români" iar mai jos cu roşu alta : ,,o p@lă"  Acum în faţa mea era un Oraş bîntuit de boschetari, cîini vagabonzi şi alcooleci. Unul din primii candidaţi a enumerarii mele dormea pe marginea unui trotuar cu fruntea rezemată de un pilon al semaforului înconjurat de propria vomă. Lîngă o mică piaţa de flori doi domni epuizaţi de ceata alcoolului se certau ce flor să cumpere Elenelor lor, în aşa mod încît auzeam strigătele şi ţipetele acestora prin geamul întredeschisă a troleibuzului ce stationa. Am făcut o mică plimbare pina în centru. La supterana din faţa Magazinului universal Central pe fiecare scară puteai vedea cerşetori, o domniţă oferi unora din aceştia o plăcintă rotundă. Care a fost uimirea mea cin placinta zbura se ea, împreună cu cuvintele,, curvo, de 10 lei tîi jăle" iar cînd să es din subterană o altă domniţă merge pe alături molfaind ceva, cred că nu reuşi să ia micul dejun acasă. Se opri în faţa unei bătrînele cu mîinile vinete cerînd ceva, şi îi oferi pachetul încă mestecind din conţinutul acestuia. Paşii mei deveneau mai rari, si observat-am cum o lacrimă i se rostogoli pe obraz. ,,Mănîncă şi tu, eu mai am" atîtea sentimente în cîteva clipe de întîmplări.

Dinu şi Cristina

Bună dragii mei. Astăzi vreau să scriu o mică istorioară. Rog să nu fiu criticat pentru gramatica mea de nimic precum şi scrierile fără sens şi rost.

     Ea. O fire visătoare şi plină de ambiţii. Uneori era gata să explodeze de iluzia propriilor gelozii, alteori era atît de iubitoare, gingaşă şi finuţă. Acum şofa spre casă, cu o prudenţă de invidiat de care nu dădu dovadă nici o dată. În cîteva zile era cea mai importantă zi din viaţa ei, trebuiau să joace nunta, si abia aflase o veste care o făcea cea mai fericită şi aştepta cu nerăbdare să o împarte cu el. Lumea în jurul ei nu mai avea nici un rost, şi nimeni nu putea fi mai fericit ca ea.

  El în schimb era un băiat simplu. Rostul vieţii lui era doar ea. Nu avuse nimic nici o dată, dar a luptat şi a făcut cu chip şi suflet să aibă mereu ceea ce îşi dorea. Era mereu tăcut, cu fruntea încruntată, privirea rece. Era mindru de sine şi nici o dată nu privea în trecut. Nici în ultimile zile înainte de căsătorie nu contenea să lucreze. Era şoferul unui om de afaceri dar nici o dată nu se considera mai prejos ca alţii. Iubita aşa şi nu mai avu curajul să-i spună vestea bună, a decis că seara nunţii va fi timpul perfect.

  În dimineaţa nunţii avea de lucru pentru jumate de oră apoi urma încătuşarea oficială a celor două suflete. Totul era perfect, nimeni si nimic nu puteau distruge acea zi. Credeau. Credeau toţi. În acea dimineaţa totul a luat o întorsătură cumplită. Iubita la salon cu prietenele. El pe banca din faţă a automobilului. Prietenii si cei dragi se pregăteau cu flori, cadouri, etc.  Deodată ea îl telefonă, fără motiv, doar pentru ai spune cît de mult îl iubeşte. După vorbele dulci a Cristinei el simţi o careva teamă. Era pentru prima dată în viaţa cînd îi era frică. Dar nu găsea motivul. O slabă lovitură cu degetul în geam a întrerupt tăcerea de cavou. Ridică privirea, si văzu doar doi ochi verzi si sclipirea metalului unei arme de foc. Auzi o bubuitură asurzitoare şi doar atît. Timpul se opri în loc. Plumbul gloanţei încet încet străpungea sticla ferestrei asemeni bisturiului unui chirurg care străpunge muşchiul toracic al pacientului. Era totul atît de lent... Deodată îşi aminti de mama. Nu o văzuse de ani buni. Îl părăsise pentru că nu mai avea cu ce îl hrăni. Îşi aminti de braţele ei fierbinţi, de cutele din palmele ei care nu mai lăsau sapa din mînă. De privirea ei caldă şi de ultimul: ,,te iubesc Dinu" plumbul gloantei se deforma de sticla automobilului dar aceasta era gata să cedeze. Îşi aminti cum făcuse cunoştinţă cu Cristina. Era o vară inundată de soarele ce dogorea totul în jur. Ea era cu o cană mare de ceai în pijamă la balconul propriei vile citea ceva, el era angajat pentru a construi ceva în ograda acesteia. El mereu îi arunca priviri, dar nu primea nici un zîmbet în schimb. Au urmat săptămîni lungi de cucerire dar într-un moment a realizat că rost nu are. Ea e domniţa de sus, el e cel de jos. Nu îşi putea permite nici măcar o cafea dimineaţa, ce să mai spui de faptul ca să aibă grijă de ea. A plecat mîinile în acea zi şi a încetat să-i mai facă curte. După cîteva zile cineva îl telefona, cu aceiaşi voce de ingeraş: ,,Dinu, te invit la o cafea" de atunci începu povestea lor. Chiar dacă domniţa avea de toate, el mereau o putea surprinde. Cu un hott-dog pe care aceasta îl gustoase pentru prima dată în viaţă. Cu o ramură înflorită a unui pom de coarne cu floricele galbene care naiba ştie de unde le-a rupt. Cu o mică cutiuţă pentru inel la ziua ei de naştere, în care era doar o foiţă pe care era scris ,,încă eşti micuţă iubito."

Mai rămase atît de puţin dintre plumbul boţit al gloanţei si privirea lui. Îşi aminti cît de amară si neobişnuită era cafeaua ei. Cît de dulci si firave erau buzele ei. Simţi ceva fierbinte cum apăsa fruntea lui mereu încruntată. Privirea rece se stingea iar fruntea scîrţîia şi trosnea ca nişte sfîrcuri.

  Au trecut cîteva zile. Palmele ei stapunse de spinii trandafirilor ce acopereau granitul mormintului lui adunau cu nesaţ pămîntul murdar. Pumii ei zdrobiţi de ,,deschide ochişorii prostutule, nu te mai prefă" nu mai aveau puteri să şteargă lacrimile de pe buzele craparte de sarea propriilor lacrimi. Repeta într-una că e un prost, şi îşi aminti de vestea care nu a mai reuşit să i-o spună.

-Iubitule, îţi aminteşti cînd ne imaginăm cum o vom picta pe micuţa noastră, că o să îmi semene mie. Va avea privirea albastră albastră, va avea gropitele tale în obrajori şi zîmbetul meu. Va fi cu părul auriu şi cu bucle fine.Va avea caracterul tău, pentru că al meu e groaznic.

  Atunci ea a ridicat privirea spre înaltul cerului. Lacrimile nu măi şiroiau, iar un zîmbet îi lumină faţa. Acum purta sub inima rodul iubirii lor. Pe micuţa lor, care avea să fie cea mai frumoasă. Cu privirea, zîmbetul si fineţea mamei. Cu gropitele, buclele şi caracterul tatei....

Amintiri

Bună dragii mei. La una din postarile trecute spus-am că voi continua scrierile în cazul în care o să-i placă cuiva. Ei bine, contorul de pe blogul meu arată aproape una mie de vizualizări într-o săptămînă jumate. Asta m-a făcut să scriu mai departe. Nu îmi amintesc cu se am finisat povestirea trecută, dar o voi scri pe aceasta ca continuare a precedentei si ca ceva nou pentru cei noi.

    Soarele începu să dogorească tot ce vedea. Sezonul pufului plopilor  era în toi. Micuţa mea mereu alergică la tot trăia clipe de chin. Uneori aveam aşa o senzaţie că nu poate respira fără mine alături. Clipele, zilele, săptămînile treceau atît de repede în cît nu reuşeam nici să le număr. Acum scriu aceste rînduri, care sunt şterse şi rescrise de mii de ori si mă întreb, asta a fost realitate sau doar imaginaţie a minţii mele bolnave. Îmi amintesc acum de acele momente şi nu pot realiza. Mi le amintesc cu ură, sau cu dragoste. Dar ce e dragostea? Care e diferenţa dintre dragoste şi deprindere. Ce e aia ură? Dar cînd urăşti pe cineva îi poţi dori tot binele? Vai, cîte întrebări. Si nici un răspuns.
  Acum mi-aş dori să vorbesc despre EA. Dar nustiu, merită oare. Pur şi simplu îmi e dor de chipul ei. Îmi e dor de clipele în care ne plimbam cu bicicletele prin unul din parcurile Capitalei. Atunci cînd ci o spaimă nebună coborî o vale şi era cea mai fericită. Tot în ziua aia dansă balet în faţa fostei clădiri a circului. Îmi e dor de momentele cin în braţele mele privea albastrul cerului şi medita la una din ideile mele. Vroia să avem o mică fetiţă şi planuiam împreună cum să o desenam. Îmi imaginăm că viaţa e o enormă pînză iar noi cu guaşă de multe culori ne pictam viaţa noastră. Ea îmi povestea cum doreşte să arate Kim. Micuţă,finuţă,cu privirea de un albastru cutremurător. Să semne mamei, dar cu caracterul lui taică-so. Pentru că a mamii e al naiba.  Îmi e dor de certurile cînd mă comportam ca un idiot, pentru a o face să înţeleagă greşeala EI. Am senzaţia că nici o dată nu a realizat cînd şi cît a greşit. În una din zilele în care ne certasem foarte foarte, plecasem să o petrec acasă, eram foarte supărat, nu vroiam să-i vorbesc şi nici să o ascult. Dar chipul ei înduioşător mereu mă înmuia. Era frig,mînuţele ei reci se încălzeau de obrajii mei, în cîteva clipe îmi trecu toată supărarea. Ochişorii ei mari şi umezi mă priveau şi un sărut dulce i-au înfierbîntat buzele. Cînd am privit în jur fulgi enormi se aşezau tiptil pe tot ce era în jur. Mereu am adorat sarutarile şi iubirea de împăcare. Mereu am încercat să arăt ce e bine şi ce nu, şi acum realizez cu părere de rău că cînd greşeam eu nu mi-am cerut scuze nici o dată. Sau o făceam extrem de rar. Îmi e dor de dimineţile cînd veneam de la serviciu cînd zorii alingau întunericul nopţii si aşteptăm minute lungi să mă sune, şi cînd vorbeam vocea ei mă făcea să adorm. Mereu îmi amintea de vocea mamei, chiar dacă cînd eram mic nu mă adormea cu poveşti. Îmi e dor de îmbrăţişările după care ridica privirea şi cu inocenţa unui copil spunea: ,,se zbate". Îmi e dor de clipele cînd adormea pe braţul meu, dormea atît de înduioşător încît nu mişcam braţul amorţit de frică să nu o trezesc. Nu vreau să descriu aici momente siropoase, căci iar voi primi critică indirectă din partea rudelor mele depărtate. Dar voi spune că dor îmi e de EA. Acum cînd scriu aceste rînduri ştiu că doarme ca un ingeraş, dar oare ce visează. Oare cine îi urează vise plăcute, oare cine îi spune bună dimineaţa. Nu am trăit nici o dată cu trecutul, şi nici nu voi trăi. Doar sunt clipe de care îmi e dor. Nimic mai mult. Cred.