Dinu şi Cristina

Bună dragii mei. Astăzi vreau să scriu o mică istorioară. Rog să nu fiu criticat pentru gramatica mea de nimic precum şi scrierile fără sens şi rost.

     Ea. O fire visătoare şi plină de ambiţii. Uneori era gata să explodeze de iluzia propriilor gelozii, alteori era atît de iubitoare, gingaşă şi finuţă. Acum şofa spre casă, cu o prudenţă de invidiat de care nu dădu dovadă nici o dată. În cîteva zile era cea mai importantă zi din viaţa ei, trebuiau să joace nunta, si abia aflase o veste care o făcea cea mai fericită şi aştepta cu nerăbdare să o împarte cu el. Lumea în jurul ei nu mai avea nici un rost, şi nimeni nu putea fi mai fericit ca ea.

  El în schimb era un băiat simplu. Rostul vieţii lui era doar ea. Nu avuse nimic nici o dată, dar a luptat şi a făcut cu chip şi suflet să aibă mereu ceea ce îşi dorea. Era mereu tăcut, cu fruntea încruntată, privirea rece. Era mindru de sine şi nici o dată nu privea în trecut. Nici în ultimile zile înainte de căsătorie nu contenea să lucreze. Era şoferul unui om de afaceri dar nici o dată nu se considera mai prejos ca alţii. Iubita aşa şi nu mai avu curajul să-i spună vestea bună, a decis că seara nunţii va fi timpul perfect.

  În dimineaţa nunţii avea de lucru pentru jumate de oră apoi urma încătuşarea oficială a celor două suflete. Totul era perfect, nimeni si nimic nu puteau distruge acea zi. Credeau. Credeau toţi. În acea dimineaţa totul a luat o întorsătură cumplită. Iubita la salon cu prietenele. El pe banca din faţă a automobilului. Prietenii si cei dragi se pregăteau cu flori, cadouri, etc.  Deodată ea îl telefonă, fără motiv, doar pentru ai spune cît de mult îl iubeşte. După vorbele dulci a Cristinei el simţi o careva teamă. Era pentru prima dată în viaţa cînd îi era frică. Dar nu găsea motivul. O slabă lovitură cu degetul în geam a întrerupt tăcerea de cavou. Ridică privirea, si văzu doar doi ochi verzi si sclipirea metalului unei arme de foc. Auzi o bubuitură asurzitoare şi doar atît. Timpul se opri în loc. Plumbul gloanţei încet încet străpungea sticla ferestrei asemeni bisturiului unui chirurg care străpunge muşchiul toracic al pacientului. Era totul atît de lent... Deodată îşi aminti de mama. Nu o văzuse de ani buni. Îl părăsise pentru că nu mai avea cu ce îl hrăni. Îşi aminti de braţele ei fierbinţi, de cutele din palmele ei care nu mai lăsau sapa din mînă. De privirea ei caldă şi de ultimul: ,,te iubesc Dinu" plumbul gloantei se deforma de sticla automobilului dar aceasta era gata să cedeze. Îşi aminti cum făcuse cunoştinţă cu Cristina. Era o vară inundată de soarele ce dogorea totul în jur. Ea era cu o cană mare de ceai în pijamă la balconul propriei vile citea ceva, el era angajat pentru a construi ceva în ograda acesteia. El mereu îi arunca priviri, dar nu primea nici un zîmbet în schimb. Au urmat săptămîni lungi de cucerire dar într-un moment a realizat că rost nu are. Ea e domniţa de sus, el e cel de jos. Nu îşi putea permite nici măcar o cafea dimineaţa, ce să mai spui de faptul ca să aibă grijă de ea. A plecat mîinile în acea zi şi a încetat să-i mai facă curte. După cîteva zile cineva îl telefona, cu aceiaşi voce de ingeraş: ,,Dinu, te invit la o cafea" de atunci începu povestea lor. Chiar dacă domniţa avea de toate, el mereau o putea surprinde. Cu un hott-dog pe care aceasta îl gustoase pentru prima dată în viaţă. Cu o ramură înflorită a unui pom de coarne cu floricele galbene care naiba ştie de unde le-a rupt. Cu o mică cutiuţă pentru inel la ziua ei de naştere, în care era doar o foiţă pe care era scris ,,încă eşti micuţă iubito."

Mai rămase atît de puţin dintre plumbul boţit al gloanţei si privirea lui. Îşi aminti cît de amară si neobişnuită era cafeaua ei. Cît de dulci si firave erau buzele ei. Simţi ceva fierbinte cum apăsa fruntea lui mereu încruntată. Privirea rece se stingea iar fruntea scîrţîia şi trosnea ca nişte sfîrcuri.

  Au trecut cîteva zile. Palmele ei stapunse de spinii trandafirilor ce acopereau granitul mormintului lui adunau cu nesaţ pămîntul murdar. Pumii ei zdrobiţi de ,,deschide ochişorii prostutule, nu te mai prefă" nu mai aveau puteri să şteargă lacrimile de pe buzele craparte de sarea propriilor lacrimi. Repeta într-una că e un prost, şi îşi aminti de vestea care nu a mai reuşit să i-o spună.

-Iubitule, îţi aminteşti cînd ne imaginăm cum o vom picta pe micuţa noastră, că o să îmi semene mie. Va avea privirea albastră albastră, va avea gropitele tale în obrajori şi zîmbetul meu. Va fi cu părul auriu şi cu bucle fine.Va avea caracterul tău, pentru că al meu e groaznic.

  Atunci ea a ridicat privirea spre înaltul cerului. Lacrimile nu măi şiroiau, iar un zîmbet îi lumină faţa. Acum purta sub inima rodul iubirii lor. Pe micuţa lor, care avea să fie cea mai frumoasă. Cu privirea, zîmbetul si fineţea mamei. Cu gropitele, buclele şi caracterul tatei....