Amintiri

Bună dragii mei. La una din postarile trecute spus-am că voi continua scrierile în cazul în care o să-i placă cuiva. Ei bine, contorul de pe blogul meu arată aproape una mie de vizualizări într-o săptămînă jumate. Asta m-a făcut să scriu mai departe. Nu îmi amintesc cu se am finisat povestirea trecută, dar o voi scri pe aceasta ca continuare a precedentei si ca ceva nou pentru cei noi.

    Soarele începu să dogorească tot ce vedea. Sezonul pufului plopilor  era în toi. Micuţa mea mereu alergică la tot trăia clipe de chin. Uneori aveam aşa o senzaţie că nu poate respira fără mine alături. Clipele, zilele, săptămînile treceau atît de repede în cît nu reuşeam nici să le număr. Acum scriu aceste rînduri, care sunt şterse şi rescrise de mii de ori si mă întreb, asta a fost realitate sau doar imaginaţie a minţii mele bolnave. Îmi amintesc acum de acele momente şi nu pot realiza. Mi le amintesc cu ură, sau cu dragoste. Dar ce e dragostea? Care e diferenţa dintre dragoste şi deprindere. Ce e aia ură? Dar cînd urăşti pe cineva îi poţi dori tot binele? Vai, cîte întrebări. Si nici un răspuns.
  Acum mi-aş dori să vorbesc despre EA. Dar nustiu, merită oare. Pur şi simplu îmi e dor de chipul ei. Îmi e dor de clipele în care ne plimbam cu bicicletele prin unul din parcurile Capitalei. Atunci cînd ci o spaimă nebună coborî o vale şi era cea mai fericită. Tot în ziua aia dansă balet în faţa fostei clădiri a circului. Îmi e dor de momentele cin în braţele mele privea albastrul cerului şi medita la una din ideile mele. Vroia să avem o mică fetiţă şi planuiam împreună cum să o desenam. Îmi imaginăm că viaţa e o enormă pînză iar noi cu guaşă de multe culori ne pictam viaţa noastră. Ea îmi povestea cum doreşte să arate Kim. Micuţă,finuţă,cu privirea de un albastru cutremurător. Să semne mamei, dar cu caracterul lui taică-so. Pentru că a mamii e al naiba.  Îmi e dor de certurile cînd mă comportam ca un idiot, pentru a o face să înţeleagă greşeala EI. Am senzaţia că nici o dată nu a realizat cînd şi cît a greşit. În una din zilele în care ne certasem foarte foarte, plecasem să o petrec acasă, eram foarte supărat, nu vroiam să-i vorbesc şi nici să o ascult. Dar chipul ei înduioşător mereu mă înmuia. Era frig,mînuţele ei reci se încălzeau de obrajii mei, în cîteva clipe îmi trecu toată supărarea. Ochişorii ei mari şi umezi mă priveau şi un sărut dulce i-au înfierbîntat buzele. Cînd am privit în jur fulgi enormi se aşezau tiptil pe tot ce era în jur. Mereu am adorat sarutarile şi iubirea de împăcare. Mereu am încercat să arăt ce e bine şi ce nu, şi acum realizez cu părere de rău că cînd greşeam eu nu mi-am cerut scuze nici o dată. Sau o făceam extrem de rar. Îmi e dor de dimineţile cînd veneam de la serviciu cînd zorii alingau întunericul nopţii si aşteptăm minute lungi să mă sune, şi cînd vorbeam vocea ei mă făcea să adorm. Mereu îmi amintea de vocea mamei, chiar dacă cînd eram mic nu mă adormea cu poveşti. Îmi e dor de îmbrăţişările după care ridica privirea şi cu inocenţa unui copil spunea: ,,se zbate". Îmi e dor de clipele cînd adormea pe braţul meu, dormea atît de înduioşător încît nu mişcam braţul amorţit de frică să nu o trezesc. Nu vreau să descriu aici momente siropoase, căci iar voi primi critică indirectă din partea rudelor mele depărtate. Dar voi spune că dor îmi e de EA. Acum cînd scriu aceste rînduri ştiu că doarme ca un ingeraş, dar oare ce visează. Oare cine îi urează vise plăcute, oare cine îi spune bună dimineaţa. Nu am trăit nici o dată cu trecutul, şi nici nu voi trăi. Doar sunt clipe de care îmi e dor. Nimic mai mult. Cred.