Fără tine.

       Și pentru că timpul de afară e la fel ca timpul din interiorul meu, am decis să scriu cîteva rînduri.  Uneori vine timpul cînd stai pe geamul rece și privești afară. În cameră o liniște mortală, iar după geam la fel ca și în tine o groaznică furtună. Și tăcerea care te învălue, e atît de chinuitoare încăt îți vine sa îți înfibgi degetele în piept, și sa il desfaci, poate o să iasă toata suferința de acolo. Și parcă nu ar fi destul cît e de chinuitoare starea ta acum, dar îți mai amintești de el sau ea. Data trecută pe așa furtună erați îmbrățișați undeva la călduț. Oare ce face acum, oare unde sau cu cine este? Și daca ești un pic ma îndrăzneț/ îndrăzneață, ai putea schimba cu fosta jumătate cîteva vorbe prin mesaj. Ți se umple inima și sufletul de lumină în acele clipe. O Doamne, cît de mult ai vrea să îi spui cît de mult îți e dor, cît de mult ai vrea să o strîngi la piept. Cît de mult ai vrea să îi săruți gura cu gust de cireașă. Să îi deslușești cuvintele în șoapte. Cît de mult ai vrea să îi simți atingerile. Suflarea fierbinte. Să îi simți caldura corpului despuiat. Dar taci. și tacerea devine tot mai chinuitoare. Ai da orice ca să întorci timpul înapoi. Măcar pentru o clipă. Măcar ca să îi vezi privirea, Sau să mai auzi o dată acel: ,, Nu te voi da nimănui, fără tine viața mea nu va avea rost.'' Zîmbești, strigi,  lăcrimezi, taci. Ești un ghem de emoții și sentimente. Nimic mai mult. Nici nu mai știi daca trăești sau ba. Și asa lași să treacă timpul prin tine. Crezînd că v-a fi mai ușor. Pe dracu, care ușor. Mai ușor avea să fie daca nu exista unul din voi.
     Oare?
Și așa stai în așteptarea clipei cînd v-a fi mai bine, mai ușor, cînd o să uiți. Și cel mai banal lucru este că ceea ce ai vrea să dai uitării, nu vrea să iasă din capul tău...